Erezii Vatican II – 008

Unitatis reintegratio, în introducere, capitolul 1, afirmă că ”toți (inclusiv catolicii) aspiră la Biserica lui Dumnezeu una și vizibilă, – care să fie cu adevărat universală”…

Această erezie care afirmă că Sfânta noastră Maică Biserica nu este cu adevărat universală este combătută de Papa Inocențiu al III-lea care afirmă (citând din Denzinger pct 430) că Biserica Catolică este ”cu adevărat Biserica universală a credincioșilor în afara căreia nimeni nu se poate mântui”

Iezuiții, ereziile și abuzurile liturgice

Image may contain: 2 people, people sitting and text
Ce vă inspiră poza de mai sus? Mie mi se pare că arată a ședință de spiritism, iar masa aceea arată ca o tablă Ouija. Se întâmplă la Centrul Manresa din Cluj…
Să nu vă mirați! Iezuiții moderni sunt o sursă de scandal în ceea ce privește moralitatea și credința. Un exemplu proeminent este ”părintele” James Martin ale cărui păreri referitoare la moravuri sunt contrare credinței catolice, dar sunt în perfectă armonie cu biserica conciliară condusă de un alt iezuit de marcă…
Alte câteva exemple de la Manresa:

Ați văzut vitraliile? Nu lipsește curcubeul…

Image may contain: 1 person
Image may contain: one or more people, people sitting and indoor
Image may contain: 1 person, standing and sitting
Image may contain: indoor

Cine poate să fie atât de naiv ca să creadă că aceștia au ceva de-a face cu sfânta noastră Credință Catolică?

Dumnezeu nu va fi batjocorit pentru multă vreme

A devenit o modă pentru biserici să-l trateze pe Dumnezeu cu lejeritate, ca o distracție pentru oameni. E un fel de a zice oamenilor nu mergeți la circ și la concerte, haideți la biserică pentru că vă oferim noi distracție, spectacole amuzament. În loc să lase bisericile ca spații sacre în care oamenii să găsească altceva decât oferă lumea, adică să-l găsească pe Dumnezeu, preoții care nu au credință adevărată, disperați că-și pierd contribuabilii încearcă să atragă spectatori. În loc să facă eforturi să aducă oamenii spre Dumnezeu, încearcă să le ofere spectacole care nu au nimic de-a face cu credința. Cel mai recent exemplu este din catedrala din Norwich unde a fost instalat un tobogan ca într-un parc de distracții:

Și la noi exemple sunt multiple. Cel ma scandalos exemplu este cel recent întâmplat în Biserica Piariștilor din Cluj unde s-a instalat o ”lună” … Poate vreunul dintre așa zișii preoți de la această biserică să ne spună dacă s-a convertit cineva în urma grotescului spectacol ? Și dacă s-a convertit, la ce s-a convertit ?

Anatemă!

Voi începe cu această postare o serie de sinteze a unor predici traduse aparținând unor preoți care păstrează credința și tradiția nealterată. Această predică aparține părintelui Olivier Rioult din Țara Bascilor:

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Spirit. Amin. 

Care este după părerea voastră fi raportul între credință și un vin bun sau o pâine bună sau o ciocolată bună?  Ce relație am putea avea, prin analogie desigur, între credință și lucrurile cele bune? Ei bine, este respectul pentru tradiție. Dacă sunteți atenți la lucrurile bune, în reclamele publicitare se pun în valoare lucrurile care s-au făcut cu respectarea regulilor tradiționale.  

Pe vremuri cartofii prăjiți (eu sunt din nord) erau marcați ca fiind prăjiți tradițional, moi și crocanți. Pâinea era marcată ca baghetă tradițională, era o pâine bună. Am fost odată să cumpăr brânză, era pentru episcop, și era marcată ca produsă cu respectarea tradiției. La fel pentru whisky, William Peters ne asigură că a fost făcut după o tradiție perpetuată din tată în fiu. Idem pentru berea Ricard, marea băutură Ricard ne asigură că a fost făcută printr-o selecție riguroasă folosind o rețetă neschimbată din 1932. Lumea s-a schimbat, dar Ricard n-a schimbat tradiția. Poulin, care este ciocolata mea preferată, o cunoașteți cu toții, mai bună ca Nesquick după părerea mea, ne asigură că este făcută încă din 1848 conform cu tradiția ciocolatei franțuzești. Maille, de asemenea un muștar bine-cunoscut, este din 1747 după tradiția maeștrilor producători de muștar. Twinings ne asigură că ceaiul lor a trecut din generație în generație încă din 1706. Și recordul absolut este citatul pe care l-am putut găsi acum în secolul 21: sarea de mare din l’île d’Or este recoltată cu respectarea tradițiilor și metodelor transmise de acum 1500 de ani.  

Pe scurt tradiția înseamnă calitate și este sinonimă cu calitatea. Aceasta are un preț, o grijă extremă după cum zic reclamele, alegeri riguroase, norme foarte stricte și controlate. Pe scurt exigență în fidelitate pentru a nu mânca orice. Asta nu șochează pe nimeni, dimpotrivă lumea laudă alegerea alimentelor de calitate. 

Dar de ce când vine vorba de religie și de credință lumea nu mai dorește tradiție. Poate fi otrăvită credința, pot fi corupte moravurile și nu e grav. Tradiția nu mai este exprimată laudativ, ci peiorativ. Exigențele și rigoarea sunt văzute peiorativ, suntem văzuți ca intoleranți, retrograzi, obtuzi, închistați și paseiști. Pe scurt nu am evoluat împreună cu lumea care s-a schimbat. Este un discurs dublu, inconsecvent. Nu progresăm, nu participăm la această lume nouă care ni se pune înainte: o lume globală, ecumenistă, consumistă, cosmopolită, materialistă etc, lista tiraniei e lungă. De ce această schimbare când facem trecerea de la pântece la credință și suflet? De ce criteriile sunt răsturnate? 

Cristos ne-a prevenit: la sfârșitul lumii, când va reveni, va mai găsi el credință pe pământ? Credința va dispărea și sufletele vor pieri. Din nefericire constatăm că aceasta se întâmplă. Apostolii ne-au învățat să păstrăm tradiția și ne-au dat norme stricte, să păstrăm credința neschimbată în pofida lumii care se poate schimba și se poate perverti. Sfântul Pavel în Epistola către Timotei spunea păziți depozitul, e o moștenire care trebuie păzită, păstrată și care trebuie să dea roade. Dacă cineva predică o altă doctrină diferită de evanghelia noastră să-i fie aceasta anatemă. Iată alegerea riguroasă, iată criteriul pentru în alegerea de a păstra sau refuza, conformitatea la doctrina neschimbată. Sfântul Pavel zice că chiar dacă un înger sau o sutană chiar cu o cruce pectorală (adaug eu), dacă evanghelia nu e cea pe care ai primit-o în trecut, e anatemă, o refuzi! E otravă! 

Papii apoi nu au făcut altfel. Sfântul Sixt le spunea episcopilor că nici o concesie nu trebuie făcută noutății pentru că nimic nu se poate adăuga antichității tradiției în depozitul de credință, credința atât de clară a predecesorilor să nu fie alterată de vreo confuzie. Sfântul Agaton zicea același lucru la 100 de ani distanță: nimic din ce a fost definit să nu sufere nici diminuare, nici schimbare și nici adăugare, refuzați orice alterare de sens sau de cuvinte. Iată noutatea care corupe credința! 

Aveți ochi ca mine, urechi ca mine, credința ca mine care e un dar de la Dumnezeu pe care l-am primit fără nici un merit din partea noastră prin botez și prin harul lui Dumnezeu. Constatăm astăzi un eveniment dramatic, mai rău ca bomba de la Hiroshima, că Ioan al XXIII-lea și Ioan Paul al II-lea au fost canonizați de Francisc, mai înainte beatificați de Benedict al XVI-lea și apoi canonizați. Trebuie pronunțată anatemă pentru această noutate pentru că este o impostură incredibilă și nici un cuvânt nu e prea dur. Aceasta e diabolică și voi cita preoți care au cunoscut criza Bisericii la 40 de ani, care erau temperați și care au folosit termeni foarte duri. Este un scandal în cea mai rea formă care favorizează apostazia generalizată a maselor de catolici și care-i încurajează să adopte ideile ideologiei revoluționare masonice și satanice.  Ioan al XXIII-lea și Ioan Paul al II-lea sunt alfa și omega pentru Vatican II. Ioan al XXIII-lea este începutul și Ioan Paul al II-lea l-a întrupat în viața concretă a creștinilor. 

Să vă spun doar o povestioară care să vă facă să înțelegeți gravitatea Vatican II și consecințele sale în apostazia maselor. În bisericile mari în care mai există puțină viață, există afișe legate de credință cu diferite teme: căsătorie, moarte, sacramente, și este unul care tratează avortul. Toate au fost aprobate de episcopatul francez și le puteți vedea voi înșivă. Acesta din urmă despre avort este scandalos și zice: dacă actul este grav, aceste femei își ascultă conștiința (chiar când ajung să-și ucidă copilul) și prin aceasta ele urmează fără îndoială și fără să știe recomandările Bisericii… Citez: demnitatea omului îi cere acestuia să acționeze alegând liber și conștient (Vatican II, Gaudium et Spes 17). Este o blasfemie frumoasă precum frumusețea diavolului. Acest raționament încurajează distrugerea conștiințelor și în loc să facă precum îngerul păzitor care le dă mustrări de conștiință, îi face să creadă că ascultă de poruncile Bisericii.  

Monseniorul Lefebvre zicea că instituirea acestei biserici conciliare de după Vatican II are ca scop instaurarea principiilor masonice din 1789 împotriva religiei și a religiilor împotriva societății civile e o impostură inspirată de infern pentru distrugerea Religiei Catolice, a magisteriului acesteia, a preoției și a jertfei Domnului Nostru Isus Cristos. (în ultima lui scriere din 1991, Itinerariu Spiritual). 

Ioan Paul al II-lea zicea despre Vatican II că este nouă cincizecime. Benedict al XVI-lea zicea că Vatican II este busola bisericii, iar Francisc zice că Vatican II e o recitire a luminii culturii contemporane, deci masonice, revoluționare. 

Vatican II este o impostură, este revoluția în Biserică, este o reconciliere cu lumea așa cum e ea încă din 1789, zicea Ratzinger. Deci ne-am reconciliat cu o lume a anticristului și apostaziei. Dar unde suntem acum? Această impostură domnește de 50 de ani  și  astăzi ajunge la un vârf, la o apoteoză. Putem vedea cum presa globalistă prezintă evenimentele, printr-o comunicare audiovizuală, ireversibilă. Vor să bată acest cui în toate capetele, în toate conștiințele. 

Putem repeta ceea ce Monseniorul Lefebvre a scris către 40 de cardinali în 1978, citez: ”un papă demn de acest nume, un adevărat succesor al lui Petru nu poate să declare că va trece la aplicarea acestui Conciliu și ale reformelor acestuia pentru că prin aceasta se rupe de toți predecesorii lui.” 

Pe scurt, astăzi Benedict, Francisc, biserica conciliară pretind să ne oblige să credem că Ioan Paul al II-lea care a sărutat coranul, care a venerat un dovleac, care s-a rugat împreună cu animiștii, cu evreii, cu ereticii, după ce a distrus ultimele state catolice, vor să ne facă să credem că e sfânt, că e un model. Este aceeași impostură continuă inspirată de infern. 

Avem de-a face cu impostori care sunt, obiectiv vorbind, complici. Poate nu sunt complici subiectiv vorbind, dar sunt complici ai obiectivelor masoneriei. Monseniorul Lefebvre zicea că e evident pentru cine cunoaște doctrinele. 

Din păcate mulți adulți și tineri nu mai citesc, nu se mai formează și deci nu pot vedea gravitatea lucrurilor. Trăim la suprafața lucrurilor de o manieră superficială, audiovizuală cu care nu se poate face nimic. 

Ioan Paul al II-lea, Benedict și Francisc, prin ecumenismul lor au distrus și continuă să distrugă credința. Ioan Paul al II-lea a făcut ceea ce numim în termeni teologici ” communicatio in sacris”, a împărtășit lucrurile sacre cu toți ereticii, cu toți păgânii, cu animiștii, evreii, etc. Benedict s-a rugat într-o moschee după ritualuri musulmane și Francisc a spus că prozelitismul este o absurditate. Oare conform cu Evanghelia pe care am primit-o de la apostoli și de la papi de 2000 de ani încoace ce ar trebui să zicem referitor la această nouă doctrină? Trebuie să zicem anatemă! 

Nu trebuie să ne mirăm că cea mai mare parte a episcopilor din Franța și din întreaga lume spun că în numele Vatican II este legitim și normal ca musulmanii, în numele libertății religioase, în numele demnității umane, să aibă moschei. 

Ioan Paul al II-lea, Benedict și Francisc au binecuvântat iudaismul, s-au rugat împreună cu iudaismul, cu iudaismul care este anticristul încă de la moartea Domnului Nostru Isus Cristos. Ei sunt prietenii religiei evreiești. Nu există în istoria bisericii o asemenea noutate aberantă. La aceasta putem zice doar anatemă! 

Ioan Paul al II-lea a mers până într-acolo încât să spună că vechiul legământ nu a fost abrogat și deci el recunoaște validitatea religiei evreiești. El îl contrazice direct pe Sfântul Pavel în epistola către evrei. Benedict s-a rugat de trei ori în sinagogă. Primul text al lui Francisc către papă s-a adresat marelui rabin al Romei cerându-i să se roage pentru el. El, vicarul lui Cristos, îi cere șefului perfidiei iudaice din Roma, să se roage pentru el.  

Vă dau un ultim exemplu pentru că ”litania” ar putea fi foarte lungă și Ioan Paul al II-lea, Benedict, Francisc sunt apostoli ai libertății religioase care este ”summum”, dogma prin excelență a doctrinei masonice, satanice. Ei au favorizat astfel apostazia națiunilor creștine, prin laicismul de stat, prin indiferența religioasă. Acestea sunt monstruozități aberante care au fost condamnate de o mie de ori în ultimii 200 de ani de către Biserică și de către papi. Putem zice doar anatemă! 

De aceea Monseniorul Lefebvre, în aceeași scriere din ultimul său an de viață zicea că este o datorie strictă pentru toți preoții și credincioșii care vor să rămână catolici să se separe de această biserică conciliară. Trebuie să se separe pentru că e prea periculos. Și toate aceste anateme pe care le-am repetat sunt consecințe ce rezultă din Doctrina Catolică. Cunoscuți teologi au ajuns la această concluzie.  

Sfântul Vincențiu de Lérins (sec 5) spune în singurul său mare tratat despre tradiție: orice catolic care dorește să dovedească că e fiu legitim al Maicii noastre Biserica trebuie să adere la sfânta Credință a părinților noștri și așa să moară. (acesta e aspectul pozitiv, să adere la Crez la toată credința, la concilii.) Există și un aspect negativ care este uitat în aceste timpuri liberalizante). El trebuie de asemenea (aceasta e o consecință logică a aderării la credință) să deteste noutățile, să le urască, să le combată, să le urmărească (să le vâneze, să le alunge). Care este ura noastră împotriva erorii? Oare noi urmărim răul care se ascunde printre noi, în familiile noastre? Oare urâm cu adevărat aceste grozăvii care ne otrăvesc sufletele, această doctrină otrăvită din care respirăm? Anatemele noastre sunt doar acte de iubire, anatema este un act de iubire pentru Dumnezeu, pentru adevăr și este o consecință necesară.  Ce ai spune despre un medic care se extaziază în fața mâinii tale care este sănătoasă, dar care neglijează ochiul care e bolnav, care te asigură că inima e sănătoasă pentru că mâna e sănătoasă și că trebuie gândești pozitiv? 

Părintele Clorivière, un martir, un confesor spunea avertizându-i pe credincioși că trebuie să se gândească bine că a apăra un adevăr mai ales când se referă la credință pentru că astfel apără cauza lui Dumnezeu. E apărarea lui Isus în pătimirea Sa, e ca gestul Veronicăi, e la fel cu a zice evreilor care lapidează și romanilor care-l insultă: stați e Isus și eu îl voi apăra și voi suferi împreună cu El. Aceasta e anatema pronunțată împotriva acestor oameni răi care corup credința. A abandona lupta ar însemna să ne îndepărtăm de Dumnezeu pentru a ne alătura tatălui minciunii. 

Deci trebuie să înțelegem că revoluția nu s-a terminat în 1794 cu moartea lui Robespierre. Revoluția continuă mulțumită lui Napoleon, grație liberaliștilor și a monarhilor supuși celor care controlează banii, a continuat în secolul XIX și continuă și astăzi cu republicile anticreștine, cu mondialismul. Aceste organizații sunt părți dintr-un mare puzzle care se constituie în regatul anticristului și care încet sau mai degrabă rapid se pune în mișcare. Aceasta e republica universală visată de evrei care au conceput-o și o pun în practică printr-o religie globalistă umanistă sentimentalistă. Este vizibilă pentru cei care se dau mai în spate să vadă și au cultura necesară să înțeleagă. Revoluția nu s-a sfârșit, diavolul s-a dezlănțuit pentru că știe că sfârșitul e aproape și că va fi înlănțuit pentru eternitate în infern. El și-a făcut treaba, acum e momentul să ne facem datoria noastră de creștini. Trebuie să ne amintim ce zicea Monseniorul Lefevbre înaintea consacrării de episcopi în 1988 că scaunul lui Petru și posturile autorităților romane sunt ocupate de anticrist (obiectiv vorbind). Unii speră în acest context de război să trăiască liniștiți în micuța lor lume, fără anateme, într-o coexistență pacifistă. Își fac iluzii deșarte. E evident că ei vor trăda lupta pentru credință. Exact ca înaintașii noștri noi vom avea alegeri dificile, chiar eroice de făcut. 

Părintele Calmel, trebuie recitit. El nu avea reputația unui exaltat și merită citit. El zicea că urmând marea himeră de a vrea să descopere și să realizeze unitatea religioasă a omenirii, clerici ocupând cele mai importante poziții lucrează să inventeze o biserică fără frontiere în care toți oamenii, în prealabil scutiți de renunțarea la satan și la lume să se regăsească liberi și fraterni (un adevărat discurs masonic – se poate recunoaște cu ușurință discursul tatălui minciunii). Dogme, rituri, ierarhie toate ar proveni de la biserica anterioară, dar toți ar fi lipsiți de protecțiile necesare. (protecțiile necesare sunt anatemele care alungă răul – când acestea lipsesc vine putreziciunea). Protecțiile necesare au fost dorite de Domnul și precizate de tradiție. Totul ar fi vidat de seva catolică, de har, de sfințenie. Adepții confesiunilor celor mai heteroclite și chiar cei care vor refuza aceste confesiuni vor intra într-o biserică care înșală ochiul. Astfel e tentativa prezentă a maestrului minciunilor și iluziilor satanice, acesta este planul său. Iată marea operă actuală, de inspirație masonică, la care trebuie să lucreze adepții săi, preoți fără credință,  teologi eminenți, episcopi inconștienți și alți apostați deghizați. Ei avansează rapid, sunt investiți cu prelaturi înalte care le consumă viața, își pierd sufletele pentru edificarea unei biserici postconciliare sub soarele satanei. Acesta este adevărul catolic că trăim timpurile din urmă. Credeți că e mai ușor acum decât la începuturile bisericii, în timpul martirilor? Fiecare are timpul lui și trebuie să ne asumăm apărarea lui Isus și a pătimirii sale. 

Sfântul Pavel ne zice că tot ce e născut din Dumnezeu este biruitor al lumii. Nu ne temem de nimic. Poate vom suferi, dar vom fi victorioși. Această victorie care va triumfa asupra lumii este credința noastră.  

Va fi greu, ni se va spune că suntem nebuni când afirmăm că Ioan Paul al II-lea nu este sfânt. După bombardarea mediatică e nevoie de curaj pentru a-i face pe oameni să înțeleagă impostura diabolică. Părintele Calmel care vedea timpul apocaliptic care se pregătea și greutățile acestuia îi prevenea pe creștini în 1969 că cine dorește împotriva tuturor să rămână martor al adevăratului Cristos și al adevăratei Biserici și al adevăratei religii să se aștepte la persecuții sau la singurătate. Ne simțim singuri câteodată, la muncă, între oameni pentru că sunt două lumi, două religii diferite. Suferim de lipsa de înțelegere pentru că nu mai putem fi înțeleși din cauză că oamenii au capetele în întregime putrezite de alimentele (ideile) stricate pe care le primesc. Celor care rezistă Domnul Nostru le pregătește o coroană a gloriei. Suntem încurajați să-l slujim pe Domnul Nostru.  

Suntem în fața unei noi religii spunea Monseniorul Lefebvre. Să ne păstrăm credința cu exigență, cu alegeri riguroase (ca pentru alimentele de calitate), să păstrăm credința mai presus de orice pentru că pentru ea Domnul Nostru a suferit moartea, pentru a afirma divinitatea sa, pentru ea au murit martirii, prin ea s-au sfințit cei aleși. Să fugim deci de acele persoane (nu doar de acele doctrine, dar și de persoane) care ne fac să ne pierdem credința sau care ne-o fac să scadă. Să ducem buna luptă a credinței și să cucerim viața veșnică.  

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Spirit. Amin.